NICHITA STANESCU - ”Ingerul blond” al literaturii romane

(31.03.1933, Ploiești – 13.12.1983, București)
                  Nichita Hristea Stănescu s-a născut la data de 31 martie 1933, la Ploiești. În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost laureat al Premiului Herder iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor“, „Necuvintele“, „Epica magna“.
De o frumusețe rară, „îngerul blond“ Nichita își fascina auditoriul atunci când recita sau vorbea despre poezie.
               După mamă, Nichita era de origine rusă, mama sa fiind fiica generalului și fizicianului Nikita Cereaciuchin, care după revoluția din octombrie 1917 a emigrat în orașul lui Ion Luca Caragiale. În 1931, Hristea Stănescu, țăran prahovean, se căsătorește cu rusoaica Tatiana Cereaciuchin, iar pe 31 martie 1933 se naște rodul dragostei lor: viitorul poet Nichita Stănescu, botezat cu numele bunicului, generalul Nikita.
                Este considerat atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai valoroși scriitori români, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Despre limba română, Nichita Stănescu spunea: „…atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește“.
„Poetul necuvintelor“ despre „poetul nepereche“
Pentru Nichita Stănescu, Eminescu a fost un idol. În toate interviurile luate, poetul amintește numele lui Eminescu, una din afirmațiile sale fiind că „Luceafărul“ este „fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem“.
De altfel, critica literară a comparat adesea apariția lui Nichita Stănescu cu cea a lui Mihai Eminescu, cei doi fiind considerați mari reformatori ai poeziei ramanesti.
În 1964 este apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul O viziune a sentimentelor. În 1975, Stănescu este distins cu Premiul Internațional Herder, primind și alte premii naționale și internaționale. Aproape toate cărțile lui Nichita Stănescu au fost evenimente literare, poetul devenind o legendă. Într-o manireă originală, încărcat de metafore și sensuri, în 1972, e scris și volumul de proză și evocări Cartea de recitiere. În toamna lui 1976, Stănescu vine la Chișinău, cu prilejul zilelor literaturii sovietice, unde a fost primit ca un poet național.  Trecerea timpurie din viață, la doar 50 de ani, face din acest intercomparabil poet al literaturii române un mit. 

Lucrările lui Nichita Stănescu pe care le puteți găsi la bibliotecă:

 Amintiri din prezent; Argotice; Cu viii și cu morții laolaltă; În dulcele stil clasic; Laus Ptolemaei; Opera poetică(vol. I, II); Ordinea cuvintelor (vol. I, II); Respirări; Roșu vertical; Poezii; Starea poeziei; 11 elegii; Vorbire de singur zeu;

Cugetări de Nichita Stănescu

Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.

A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.

Muzica este un răspuns căreea nu i s-a pus nicio întrebare.

Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței.

Nimic nu este mai firesc decât absurdul.

Poezia adugă vață vieții.

Poezii de dragoste - Nichita Stănescu

 

Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt. 

 

 

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereţii odaii erau
neliniştiţi, sub desene în cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob şi prin vreme.
Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,
mie-mi plouă zborul, cu pene.

Şi mă-nălţam. Şi nu mai stiam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoşi: oamenii?... ploaia?...

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească,
şi noi ne iubeam prin mansarde.
N-aş mai fi vrut să se sfârşească
niciodată-acea lună-a lui Marte. 

 

De dragoste
Ea stă plictisită şi foarte frumoasă
părul ei negru este supărat
mâna ei luminoasă
demult m-a uitat, -
demult s-a uitat şi pe sine
cum atârnă pe ceafa scaunului.

Eu mă înec în lumine
şi scrişnesc în crugul anului.
Îi arăt dinţii din gură,
dar ea ştie că eu nu râd,
dulcea luminii faptură
mie, pe mine mă înfăţişează pe când
ea stă plictisită şi foarte frumoasa
şi eu numai pentru ea trîăiesc
în lumea fioroasă
de sub ceresc.

 

 

N-ai să vii
N-ai să vii şi n-ai să morţi
N-ai să şapte între sorţi
N-ai să iarnă, primăvară
N-ai să doamnă, domnişoară.

Pe fundalul cel albastru
din al ochiului meu vast
meteor ai fost şi astru
şi încest ai fost, prea cast.

Uite-aşa rămânem orbi
surzi şi ciungi de un cuvânt.
Soarbe-mă de poţi să sorbi
"S" e rece azi din sunt.