(31.03.1933, Ploiești – 13.12.1983, București)
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la data de 31 martie 1933, la Ploiești. În perioada 1944 – 1952 a urmat Liceul „Sfinții Petru și Pavel“ din Ploiești, iar între 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. A fost laureat al Premiului Herder iar în 1980 a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură: „O viziune a sentimentelor“, „Necuvintele“, „Epica magna“.
De o frumusețe rară, „îngerul blond“ Nichita își fascina auditoriul atunci când recita sau vorbea despre poezie.
După mamă, Nichita era de origine rusă, mama sa fiind fiica generalului și fizicianului Nikita Cereaciuchin, care după revoluția din octombrie 1917 a emigrat în orașul lui Ion Luca Caragiale. În 1931, Hristea Stănescu, țăran prahovean, se căsătorește cu rusoaica Tatiana Cereaciuchin, iar pe 31 martie 1933 se naște rodul dragostei lor: viitorul poet Nichita Stănescu, botezat cu numele bunicului, generalul Nikita.
Este considerat atât de critica literară, cât și de publicul larg drept unul dintre cei mai valoroși scriitori români, făcând parte din categoria foarte rară a inovatorilor lingvistici și poetici.
Despre limba română, Nichita Stănescu spunea: „…atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarbă. Noi, de fapt, avem două părți coincidente; o dată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine, viața se trăiește“.
„Poetul necuvintelor“ despre „poetul nepereche“
Pentru Nichita Stănescu, Eminescu a fost un idol. În toate interviurile luate, poetul amintește numele lui Eminescu, una din afirmațiile sale fiind că „Luceafărul“ este „fondatorul limbii literare și noi toți de la el ne tragem“.
De altfel, critica literară a comparat adesea apariția lui Nichita Stănescu cu cea a lui Mihai Eminescu, cei doi fiind considerați mari reformatori ai poeziei ramanesti.
În 1964 este apreciat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul O viziune a sentimentelor. În 1975, Stănescu este distins cu Premiul Internațional Herder, primind și alte premii naționale și internaționale. Aproape toate cărțile lui Nichita Stănescu au fost evenimente literare, poetul devenind o legendă. Într-o manireă originală, încărcat de metafore și sensuri, în 1972, e scris și volumul de proză și evocări Cartea de recitiere. În toamna lui 1976, Stănescu vine la Chișinău, cu prilejul zilelor literaturii sovietice, unde a fost primit ca un poet național. Trecerea timpurie din viață, la doar 50 de ani, face din acest intercomparabil poet al literaturii române un mit.
Lucrările lui Nichita Stănescu pe care le puteți găsi la bibliotecă:
Amintiri din prezent; Argotice; Cu viii și cu morții laolaltă; În dulcele stil clasic; Laus Ptolemaei; Opera poetică(vol. I, II); Ordinea cuvintelor (vol. I, II); Respirări; Roșu vertical; Poezii; Starea poeziei; 11 elegii; Vorbire de singur zeu;
Cugetări de Nichita Stănescu
Oamenii sunt păsări cu aripile crescute înlăuntru.
A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.
Muzica este un răspuns căreea nu i s-a pus nicio întrebare.
Noi suntem clipa care trece prin poarta existenței.
Nimic nu este mai firesc decât absurdul.
Poezia adugă vață vieții.
Poezii de dragoste - Nichita Stănescu
Ce bine că eşti
E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.
